RSSION SI LIDIA LAZU: O FAMILIE DE ARTISTI
26 Mar 2010 No Comments
Posted in Uncategorized
O familie de artisti : ION SI LIDIA LAZU ;
prozatorul, poeta si actrita
VENETICII DE ION LAZU – O SAGA BASARABEANA
Ion Lazu este un scriitor ocolit de superficialitatea clipei, un scriitor durabil; a scris versuri, a scris povestiri în literă sadovenistă, cum îi stă bine unui moldovean ( de la Carpaţi la Nistru) şi acum dă, cu Veneticii, cartea vieţii sale, o saga basarabeană, exact în clipa când avem o mare nevoie de aceasta. Vin scriitorii să lămurească ceea ce oamenii politici nu sunt în stare să facă. Dar cine îşi poate închipui pe un om politic de astăzi citându-l într-un discurs ( dacă nu la Moscova, cel puţin la Bruxelles, în Parlamentul European) pe Mihai Eminescu, poetul tuturor românilor: „ A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra domnaţiunii ruseşti. Numele Basarab şi Basarabia exista cu mult înaintea vremii în care acest pământ devenise românesc; acest nume este singur o istorie întreagă”. Fireşte că, fiind de fapt nefireşti, oamenii noştri politici n-or să se încurce în astfel de subtilităţi; mai întâi ei ar trebui să cunoască această istorie, ceea ce nu este cazul. Ei se grăbesc să pupe pulpana rusului când nu a mai fost turcul, iar după ce nu mai este nici rusul găseşte el ce să pupe, tot timpul; rasă de pupăcioşi poltiticenii noştri…dac[ nu anti-români , atipici deobicei chiar printre români…
De la Eminescu încoace, „acest petic de pământ…care ţipă sub condeie ruseşti” s-a metamorfozat în orice, după chipul şi neasemănarea stăpânilor ei vremelnici, de stepă nu însă, căci Basarabia Basarabilor a revenit în răstimp la România Mari ( 1918-1940), ca apoi odiosul Pact Ribbentrop-Molotov să ne-o răpească iar, samavolnic, deşi la vedere, cu cinism şi brutalitate, de data aceasta.
În Veneticii,un roman de 534 de pagini (Editura Vinea, Bucureşti 2002), Ion Lazu reuşeşte să reanime această istorie şi acest legendar epos al Basarabiei şi Basarabenilor, fără a comenta propriu zis o istoriografie de date şi de calendar, sau de evenimente prinse cu boldul pe pereţii clipei. O face cu mijloace moderne, amintind mai ales de unii laureaţi Nobel ( Gabriel Garcia Marquez e un exemplu), punându-şi la bătaie biografia şi cultura, sau chiar şi şarmul său personal. Pe cele cinci sute şi ceva de pagini el povesteşte sau scrie istoria Basarabei din fapte mărunte, folosind ca pretext o familie, a sa proprie, devenind în acest fel exponenţială. Până la el nu prea ştiam clar ce era, ce a fost şi ce este, cu aceşti basarabeni vărsaţi peste tot, în teritoriu, şi mai ales în Oltenia. Cărei clipe „strategice” s-a datorat lucrul acesta. Înţelesesem câte ceva tot din câteva biografii de scriitori, dinaintea lui Ion Lazu: şi mai întâi A. E. Baconsky, exilatul europan, de mai târziu, după ce sărise Oltul în Transilvania, şi de acolo sosind la Bucureşti se închisese singur în turnul său de fildeş şi de ivoriu, ca apoi să dispară la modul cel mai absurd, în cutremurul de la 1977. Dl Lazu găseşte formula insolită a unui roman scris în două registre, şi-n două „ape” de fapt, căci narat cu acribia unui diarist, care nu-şi uită „zlele şi nopţile” vieţii sale, plasându-le cu subtilitte acţiunii romaneşti, subliniind detaliul semnificativ, insistând să apese pe semnificant.
Un ordin guvernamental de azi pe mâine i-a mutat pe românii din Basarabia în România după ultimatimul sovietic din iunie 1940. Dacă a fost bine gândit, corect sau incorect ordinul, rămâne să apreciem mai întâi cât de corectă a fost cedarea fără luptă a Basarabiei, din acel moment de confuzie generală; cu acest minimorum de faptă, s-au simţit datorii guvernanţii faţă de Basarabia răpită dar mai ales cedată, ferindu-şi în ultimă instanţă conaţionalii, de barbaria năvălitorilor stepei, din moment ce, din Consiliul de Coroa, unde s-a cedat fără luptă, numai istoricul N. Iorga ar fi părăsit şedinţa consternat: „Fără luptă? Aşa ceva în istorie nu s-a mai văzut!”
Basarabenii au fost nevoiţi să-şi părăsească ţinutul ( „baştina”, cum spun ei), casele şi agoniseala aproape pe fugă, să nu-i surprindă hoarda din urmă…În Veneticii, scriitorul Ion Lazu dezvolă această poveste a exodului, titrând-o de la bun început ca pe-o imensă dramă în mişcare…Basarabenii mutaţi „la ordin” din locul lor natal ( iar ordinul nu se discuta!) vor rămâne după lungul lor exod, într-o ţară din multe puncte ca şi străină, nişte „venetici”. Ei se vor mai întâlni prin pieţe şi irmaroace, prizându-se între ei, de departe, şi reluând eposul transmigraţiei colective şi fugitive, în inserturi orale. Ca să nu mai spunem că ironia sorţii îi face să populeze Oltenia, pe care ei oricum nu o agreau dinainte, datorită jandarmilor duri ( sau prea milităroşi, dacă vreţi), pe care România Mare îi trimisese să monitorizeze, după Marea Unire, ţinutul de graniţă, dintre Prut şi Nistru…
Orice populaţie are un fel al ei de a fi, exoticul ei populism, dar şi excentrica ei aristrocraţie. Între aceste limite ce se combină, adesea, Ion Lazu reuşeşte să re-dea sufletul mai ales al acelei Basarabii ariastocratice, cu legi de cutumă străvechi , cu mândrii de rasă bine sedimentate, în familii, ca într-o adevărată şi reală istorie de anale, ce nu s-a scris niciodată, dar chiar de aceea existând mai autentică. Limba, cu regionalismele ei de parfum arhaic, cronicăresc, are şi aici rolul cel mai important. O limbă rafinată, printr-o trăire necontenită de veacuri, căci, să nu uităm că, cea mai frumoasă poezie dedicată Limbii noastre aparţine unui preot şi poet basarabean, Alexe Mateevici, cel care a prins clipa de a re-da tot focul unei limbi supreveţuind legendară, într-un moment de graţie, cum i se va fi întâmplat într-alt plan şi-n altă istorie, autorului Marseillezei. Alexei Mateevici, cu o lună înainte de a se înrola pe frontul românesc, de a lupta la Mărăşeşti, unde a şi murit, a dat poezia sa Limba noastră, pe care a citit-o în premieră în faţa unei reuniuni a învăţătorilor români din Basarabia: „Lima noastră-i limbă sfântă,/ Limba vechilor cazanii;/ Care-o plâng şi care-o cântă/ Pe la poarta lor ţăranii.” ( citat din memorie) „Limba noastră-i o comoară/ în adâncuri îngropată”; o atestă şi Veneticii lui Ion Lazu, un depozit inestimabil de limbă românească, trasă prin filtrul unei exoperienţe la limită, a unei piopulaţii obligată să se readapteză, dintr-o provincie de margine într-alta nu mai puţin specifică şi conservatoare.
Cele două cărţi ale Veneticilor: Ordinul de evacuare şi Scribul familiei, reuşesc să refacă istoria acestei populaţii „mânată din urmă” la ordinul clipei, şi adaptată la noile condiţii de grelele condiţiuni ce i se impun. Oamenii, cum spuneam, aduc cu ei sufletul lor specific, şi mare artă a prozatorului stă în lipsa de ostentaţiei în descrierea dramei lor, în cuminţenia relevată ca o superioritate sui-generis, a noilor veniţi în faţa sedentarilor amânaţi de istorie, în timp ce alţii sunt alungaţi de ea. Există în cartea lui Ion Lazu decris acest „suflet biografic” , putem zice, după lecţia învăţată de la maeştri ruşi, şi nu în ultimul rînd de la Lev Tolstoi, epopeicul de famile iar nu de castă feudală; o familie care poate deveni modernă prin chiar trăirea ei din prezent.
Prezentul este tot timpul prezent şi în cartea lui Ion Lazu, dacă ne e permis acest capăt de calambur ; e un prezent simpatic, trezind o complicitate între naratorul de serviciu şi cititorul curios, nu de cele ce trebuie să se întâmple „în continuare” cât mai ales de cele ce s-au petrecut şi maisunt încă în memoria şi-n firea oamenilor…chiar în timpul vieţii lor , fără voia lor. Pusă pe două epitafuri din Politicele lui H.-R. Patapievici ( şi acesta basarabean după tată, şi oltean după mamă, dacă am înţeles bine din scrierile sale), romanul se vrea şi reuşeşte să fie polemic. „Legea celui care a supravieţuit este să mărturisească…; Memoria transfigurează trecutul, îmbrăcându-l în lumina pe care o vor avea lucrurile în ziua Judecăţii de Apoi.” O polemică vie, deci, a mărturisirii directe, o metodă narativă, care prin calmul ei aparent detaşat, nu iartă şi nu uită nimic.
Iată arta poetică masivă şi „uiformă” a cărţii de faţă. În ea scriitorul îşi pune, cum spuneam de la început, şi sufletul şi cultura. Dacă prima carte este mai epică şi aproape „clasică”, în partea a doua romanul devine analitic, fiind „repovestit” şi „problematizat” de Scribul familiei. Apariţia scriitorului ca entitate obiectivă şi personaj e o metodă care aduce proza la zi, din cele mai mari înfăptuiri ale sale din veacul XX. Tolstoi e survolat de data aceasta de ecouri dinThomas Mann şi alţi europeni. Acest „scrib”, omul şi personajul care se dezvoltă pe sine din sine, nu-şi ia nici o precauţie, şi precum „naturalia non sont turpia” ( cele naturale nu sunt spurcate), nici cele trăite într-o familie nu au de ce fi ascunse. „Cele ce se spun într-o familie ne influenţează la fel de mult ca şi cele nespuse, dar simţite, bănuite; ne leagă lucrurile „mărturisite” , dar şi cele „păstrate în secret” …care ni se sugerează cu asupra de măsură şi care fac pe alocuri farmecul acestei cărţi, scrise în partea a doua la persoana întâia, şi punând în prim plan efectul de mărturisire al scriitoruui însuşi; drama astfel regizată şi desfăşurată după metoda: punct-contrapunct, cucereşte, căci asimilează din mers energii divergente ce converg emergent spre ţelul final: un punct culminant care e viaţa însăşi, ce trebuie obligatoriu trăită chiar atunci când eroii din prima parte nu vor mai fi ; e, cu alte cuvinte, un paroxism anunţat. E viaţa din oficiu, se poate spune, fiind în ea punctul forte, de altfel, al romancierului, şi marea lui originalitate, chiar noutatea sa; ultima lui problemă fiind chiar una care ar trebui poate să nu-l mai intereseze pe dânsul: cum va ajunge noua sa carte la publicul ei ţintă, în Basarabia, descrisă ca o fată măritată într-un sat străin, dintr-o ţară şi grie şi portocalie dar în orice caz şi anostă de multe ori
. Nu în sens propaganistic ar trebui Veneticii să ajungă din nou acasă la ei. În chip natural. Un natural ce presimţim că nu va fi prea devreme. Ion Lazu a scris un roman necesar pentru toţi: pentru cei vii şi pentru cei morţi, pentru memorie şi pentru timpul prezent, mai agitat încă decît timpul naraţiunii din carte, pentru supravieţuire, şi, în mod esenţial, o carte despre moarte şi despre renaştere…Ea va putea influenţa pozitiv şi viitorul, de la ea scriitorul prin cititorii săi aşteaptă chiar totul, iată miza ei cea mai mare şi cea mai dorită, de fapt!
Ion Lazu: Autopsie pe nervul iubirii *
Micul roman Ruptura, Editura Albatros 2004, al Dlui Ion Lazu, este titlul 14, dintr-un catalog în care sunt înscrise alte 8 lucrări de proză, 4 de poezie, şi un album de artă fotografică: Natura sculptează, Editura Sport-Turism, 1984. Această “contabilizare” a operei ar fi necesară într-o fişă de istorie literară / I.L. s-a născut în 1940 la Cioburciu din judeţul Tighina, azi în Republica Moldova / , dar foloseşte şi unei priviri critice, oricât de subiective, asupra unui scriitor cu un destin special, şi chiar de aceea şi foarte original. Basarabeanul translat de istorie din judeţul Tighina în judeţul Olt, după ce graniţa de la Prut s-a închis, iar cea de pe Nistru era bătută de toate vânturile stepei, devenit peste ani geolog, dar esenţialmente scriitor, s-a menţinut cu discreţie în umbra vocaţiei sale, pasionat să trăiască şi să observe, pentru ca în momente de graţie să transcrie … transfigurându-şi într-un mod aparte materia scripturistică. Scriitorii de peste Prut, de la C. Stere până la Ion Druţă, şi la cei de azi, clasicizează pe un fond liric, originar; Ion Lazu, format totuşi în ţară, în România, nu-şi eludează fondul liric orginar de care vorbim, dar se raliază un pas mai departe, într-un gen de sincronism europenist, filtrat din lecturi majore, aduse până la zi. Regăsim în Ruptura acelaşi stil al repovestirii jurnaliere a unui trecut mai apropiat încă, decât prima parte a Veneticilor, şi totodată cheia acestui demers, într-un plan intelectual bine constituit. Fiind un estet de fibră intimă (şi alţi basarabeni au probat stilul personalist “în oglindă”: A. E. Basconsky e un reper în acest sens), Dl. Ion Lazu filtrează totul într-o observaţie senină şi într-o rememorare fluidă a unor clipe de viaţă, ce merită nu doar a fi reluate, cât mai ales re-date; repuse în funcţiunile artei. Ce ar mai fi fost de spus dintr-un love-story din epoca studenţiei, şi dintr-o Românie în care chiar atunci viaţa era pe puncte iar tinereţea încolonată? Scriitorul face abstracţie de lucrul acesta, regăsind trama iubirii eterne în drama unei rupturi petrecute la nivelul primei experienţe a omului îndrăgostit.
Vocaţia modernă a marilor scriitori, de la Dante la Thomas Mann, s-a definit mai ales prin urmarea modelului aşa după cum creştinii devin creştini practicanţi prin urmarea lui Hristos. Dante îi urma lui Vergiliu, Thomas Mann lui Goethe, Ion Lazu după o bine exprimată simpatie de Sadoveanu şi de alţi chtonici români (organică i-am zice), îşi găseşte maestrul în Thomas Mann. Prima iubire povestită în Ruptura nu mai duce cu gândul la scriitorii răsăriteni , Turgheniev şi Tolstoi / sec. XIX, eternii clasici ai temei, ci mai ales la Suferinţele tânărului Werther al lui Goethe, şi-n linie dreaptă, la Tonio Kroger al lui Thomas Mann / cel mai mare scriitor poate al sec. XX, din care scriitorul român îşi extrage, în cunoştinţă de cauză, acest epigraf: “…Înconjură deci cu grijă jertfelnicul pe care ardea flacăra pură şi neprihănită a dragostei sale, îngenunche dinaintea acesteia, o aţâţă şi o hrăni în toate felurile, fiindcă voia să fie devotat. Iar după un răstimp, pe neobservate, fără vâlvă şi zgomot, flacăra se stinse totuşi. Dar Tonio Korger mai rămase o vreme dinaintea altarului răcit, plin de uimire şi dezamăgire că devotamentul este imposibil pe pământ.”
Simplificând am putea spune că povestea de iubire din Ruptura se regăseşte punctual în acest epigraf din Tonio Kroger, dar paragraful din povestirea lui Thomas Mann mai conţine o propoziţie, pe care autorul român o eludează cu bună ştiinţă: “Apoi ridică din umeri şi îşi văzu de drum.” Ion Lazu nici nu ridică din umeri în faţa rupturii eroului său autobiografic, dacă putem zice aşa, nici nu-şi vede de drum. Ba dimpotrivă. El aşteaptă momentul, găsind şi cadrul repovestirii acestui devotament înşelat al eroului său. Momentul este o altă vârstă a eroilor mannieni (Aschenbach din Moarte la Veneţia), dar cadrul nu este, cum s-ar putea crede, şi aici, unul crepuscular, dimpotrivă, unul mirific, vital, încărcat mai ales de energii pozitive. Întreaga poveste este scrisă într-un septembrie 1992 (aceasta este datarea autorului), într-o mică localitate din Ţara Moţilor, Bulzeştii de Sus, terenul prospecţiunilor de acum, ale tânărului de altădată, devenit geolog, şi-a observaţiilor pe viu ale scriitorului. Chiar dacă viaţa încercatului biograf al primei sale iubiri i-ar fi oferit cauza să exclame, cu modelul său literar, Th. Mann: “Comedie şi mizerie, comedie şi mizerie!”, autorul nostru se menţine în sublimul primelor declaraţii: “Credinţă! cugeta Tonio Kroger. Vreau să-ţi fiu credincios şi să te iubesc cât voi trăi, Ingeborg!”
Să ne oprim însă aici cu modelul; sau până aici. Ion Lazu se va fi simţit atras, după atâţia ani /încovoiaţi în destin, de limpezimea sentimentului, de fluiditatea lui, chiar şi în zilele rememorării. De acordul lui, putem zice, cu peisajul din Apuseni, un peisaj mistic prin austeritatea lui / peren prin consistenţa meta-fizică. Autorul sondează în plan psihologic “spaţiul dintre da şi nu, care este un teritoriu al tristeţii”: aici nu mai răspunde trăitorul de altcândva, ci noua menire a personajului narator, investit de misiunea scriitorului: “Asta m-a buimăcit atunci: disproporţia durerii, ca dimensiune neaşteptată a lumii…” Dacă nu întocmai tema cărţii, aceste cuvinte conţin una din premizele ei esenţiale, teza ei. Ciudat este că repovestind, omul matur se abstrage comediei erorilor, care macină dinspre absolut orice viaţă (“comedia şi mizeria” ei), găsind dimpotrivă, chiar în durere, resursele “bucuriei şi frumuseţii”, ba chiar şi motivaţia imnului ce-l înalţă iubirii sale adolescentine. “Îmi place să stărui în preajma acestor amintiri (scrie naratorul), cu ochii închişi, ca într-o rugăciune, să respir tainic în lumina palidă pe care o emană; să rămân în atingerea cu ele şi, cu pulsul inimii mele să le ajut să trăiască în continuare. A le ispiti la viaţa cuvântului nu a fost o hotărâre uşoară, nici după trecerea anilor.” În acest pariu al vieţii repovestite stă tâlcul mai adânc, şi mai amănunţit încă, al unei interesante arte poetice a scriitorului. Dăinuirea sentimentului în cuvânt. “A memora i se pare o modalitate de a iubi şi a evoca i se pare un mijloc de a-şi manifesta gratitudinea faţă de locurile unde s-a simţit bine…”
Subtila observaţie morală, fulguranta “epopeie” a clipei trăite, în speranţa dăinuirii, refuzul ironiei degeaba…“să reiei zilnic lupta cu deşertul uitării, aflat mereu în expansiune…” …această autopsie pe nervul iubirii, propunându-şi să motiveze cazul şi necazul ei, dând la iveală una din cele mai limpezi (căci adevărate) simfonii ale inimii…pe un verset absolut banal al iubitei: “…un om de care să mă pot sprijini”…, dar pe care-l abandonează la prima cotitură a unui destin ce ar fi putut fi unul comun…
“Viul se va risipi, tot-tot. Va supravieţui scrisoarea, scriitura – acel “suflet de hârtii” . În Ruptura, Ion Lazu rescriind prima iubire îşi desăvârşeşte arta scriiturii şi originalitatea ei. E bine că textul acesta este anterior consistentei sale cărţi Veneticii…dar şi mai bine dă, că a fost tipărit ulterior…Astfel, ordinea artei e pusă în pagină de cronologii secrete, care chiar autorului îi scapă cel mai adesea…Coriger la fortune / A corecta norocul / nu-i acesta scopul final al Artei? Ruptura e o dovadă; încă una!
___________________________________
• Ruptura , roman, Editura Albatros 2004
Ion Lazu: Geologul versurs Scriitorul
Scriitor cu o prodigioasă activitate mai ales în ultimii ani (după masivul roman “Veneticii” ne-a mai oferit încă unul, o atemporală poveste de dragoste “Ruptura” ) Dl Ion Lazu îşi continuă aventura prozastică într-o nouă carte – “Sălbatecul”, unde, ca şi-n precedentele, se resimte omul de mare acuitate intelectuală, cu un stil al eleganţei particulare, nu lipsit de rafinamente răsăritene, ce vin dintr-o tradiţie şi cultură străvechi ; Dl Lazu e la origine basarabean, strămutat de copil în patria-mumă, şi unde: taman în Oltenia cea şi mai neaoşă poate decât însăşi Basarabia. De profesie geolog domnia sa nu şi-a abandonat meseria învăţată la şcoală, ştiind cum să şi-o adapteze harului, cu măsură şi tact. În “Sălbaticul” avem de a face la prima vedere cu un jurnal “de etapă”, din ultimul deceniu al dictaturii, când conflictele se acutizau, la nivel profesional, din punct de vedere social, dar şi mai serios încă în interioritatea personalităţii umane adânc vexată de intruziuni arbitrare şi de controlul liberului arbitru, dacă putem zice aşa. Ion Lazu împleteşte-n jurnalul său drama profesională a strălucitului său coleg – geolog Gligorie cu partitura sa de scriitor anume aflat parcă la locul şi timpul “potrivit” al crizei ce se transformă-n conflic literar; alt pretext propriu zis în “Sălbaticul” nu există, deşi jurnalul abundă şi de alte nominalizări de persone şi locuri, medii şi situaţii, unele chiar foarte interesante, iar câteva memorabile. Din gustul de a construi ceva cât mai aproape de viaţă, scriitorul trece peste excese şi amănunte şi îl proclamă pe Gligorie ( probabil “Sâsâitul”) erou principal. Dar Ion Lazu mizează de fapt şi pe alteritatea “secretă” ce se dezvoltă între subiect şi narator; este până la urmă un procedeu clasic şi textul jurnalului disipat tot mai mult în roman este până la un punct al unui clasic. Armonios şi bine articulat. Acceptând şi această incongruienţă a fragmentelor care leagă naraţiunea într-o unitate ce nu se plictiseşte. Şi noua carte a Dlui Lazu este destul de masivă: 438 pagini. Consecvenţa ei devine pe parcursul lecturii “totalitară” ca însăşi arta naratorului plină de seducţii fine şi de capcane estetice indubitabile. Este o tehnică îmbinând la un mod foarte original clasicul şi modernul într-o ramă necesar postmodernă. Este încăpăţinarea naratorului de a-şi dovedi sieşi, şi implicit cititorului, că etapele vieţii coincid cu etapele literaturii, şi că-n fond “viaţa bate filmul” cu s-a şi spus mai recent. Înainte de a citi ceva despre “Sălbaticul” geolog nu ştiam foarte multe despre fratele său “Scriitorul”, nu mai puţin marcat de timpul trăirii, şi-n plus şi de interdicţia comunicării fără amestecul unei insipide cenzuri insidioase ca tot trăitul in sine şi pe toate palierele sub dictatură.. “Geologul” este beat de literatură dar modelul său “din viaţă” devine falit tocmai de aceea: pentru că “literatura” lui, vocaţia sa irepresibilă de a se fi născut pentru a fi cel dintâi, cel mai bun în domeniu, nu mai contează; întrucât locul de primus era ocupat. Geologul versus Scriitorul. Nu sunt două contrarii dar în ţesătura romanului jurnalier transpar şi astfel; aflând că, de fapt, jurnalul Geologului este un pretext al jurnalului Scriitorului, şi mai acenunat încă, sau şi mai motivat. O specie trăind în altă specie care nu dispare ci se dezvoltă din “sine” . Despre “interdiscipline” s-a mai vorbit. Mereu a fost altceva între “doctor şi poet”; între “matematician şi poet”; între ceea ce se vrea şi ceea ce ar fi putut a fi; de data aceasta între cele două contrarii identificăm o artă poetică aproape perfectă.
Citind în pagini explicite amânăm devoţiunea; nu ştim spre ce simpatie să mergem.. A scri ceva pentru a dovedi superlativul lui “altceva”. Dl Lazu face un roman firesc “al trăirii” spre a proietca “netrăitul” în sine; bovarismul său este flagrant; marele profesionist ultragiat ca destin al devenirii se regăseşte şi-n scriitorul care transcrie drama geologului şi-i fixează trama de “nonficţiune” în rame categoric postmoderne – de data aceasta. E şi o dramă a disipării între două profesii aflate tot atât de departe una de alta; prima un plan de documentare şi de teren cea de a doua neomiţând un minim de confort cu o masă de scris şi câteva cărţi în jur. De câte ori înclină balanţa cititorul îl corectează. De fapt scriitorul, atât de solidar şi cu profesiunea de geolog, nu ne solicită aplauze, chiar dacă ambele falii ale “documentului” include aspecte seducătoare. Firescul de a fi şi a nu fi; scriitorul urmăreşte şi se urmăreşte pre sine; geologul notează atent şi cu bună aplicaţie a domeniului, aşa încât descoperi surprins plăcut două lumi: geologia şi poezia s-ar zice pentru că suflul liric al naraţiunii nu se dezminte . Dar mai presus este eseistul, un reseuneur sui generis: “Ce căutăm noi aici, la fund, pe când alţii se lăfăie deasupra, în belşug, onoruri şi fericire? Se întreabă Gligorie. Dar ce caută apa din gropile oceanelor acolo, la zeci de mii de metri în adâncurile reci, negre, supusă la presiuni înnebunitoare? – pe când valurile de deasupra se leagănă răsfăţate de vânt, pieptănate de curent, străbătute în etaje de spectrul luminii? Răsturnarea fastuasă şi fără istov a valurilor înspumate pe plajă are ea vreo legătură cu bolgiile abisale? Nu există nici măcar o democraţie a naturii., a Apei în speţă? Nici o cale nu e nouă, nici o soluţie nu e general valabilă. Şi atunci: Uită-te în zece părţi, cu zeci de ochi lacomi. Bucură-te din orice. Nu-ţi propune să răstorni munţii, pentru că şi aşa se răstoarnă singuri, timp de-ar fi! Nu căşuna nimănui, cu dinadins, nu ocoli prietenia, iubirea, nu te feri să-ţi arăţi mila, emoţiile care te fac să simţi că eşti om…”
Tonul este înalt, majestuos, îndreptându-se către un sens moral, apodictic. Acest lucru lui Ion Lazu îi reuşeşte la superlativ. Sunt în cartea lui “citate” ce se reţin ; sunt meditaţii de bun simţ; omul acesta ştie să se deconspire; în astfel de minunate desfolii, marile taine ale fiinţei eterne nu-i scapă; nu-i scapă din amănunte totalitatea; o imensă simpatie de oameni, de peisaj, de trăitul în sine; şi jurnalierul nu oboseşte căci are un sens ultimativ: construcţia, cartea; în carte fiind vorba şi despre o poveste a cărţii; în roman fiind vorba ca într-un un joc de puzzle de situaţii şi amănunte ce construiesc întregul printr-o subtuilă orchestraţie aproape perfectă. Un contrapunct apodictic, i-am spus, care-i fixează simfoniei culorile şi culoarea, de fapt, generală. Am spus şi într-alt loc ce mult a ştiut Dl. Lazu să înveţe de la maestrul său Thomas Mann. Chiar dacă lirismul şi cantabilitatea sentimentală a frazeui sunt pe alocuri “răsăritene”. Mai ales Tolstoi dar chiar şi Turgheniev, de ce nu? Cehov în orice caz. Seducătorul de mici fleşuri; atunci când jurnalul merge la suflet şi nu se supune “canoanelor” strict literare este adâncit până în ultima rădăcină a presupunerilor. Aşa se justifică lungile pagini prea strufos “profesionale” prin scurte şi consistente pagini “stricte” şi pur literare. Amâni lectura ca să înţelegi sensul, construcţia şi combinaţia “elementelor”. Metoda jurnalului ca specie ( de la Juilen Green încoace), excesiv cinematografică, sau de la Saul Below la Marin Preda, care şi ei au transformat ( sau preluat) jurnalul în roman.. O lecţie perfect învăţată sau adusă la zi. Cele trei cărţi ale cărţii: Hulubăria, Un om penibil, Câştigul şi pierderea ( ca titlul gebneral al cărţii l-am fi preferat pe ultimul) echilibrează cu bun discernământ economia “vastului” jurnal şi a bine circumscrisului ( totuşi) roman. “Sălbaticul” e mai mult nostalgia unui alt timp/netrăit: portret neoromantic al artistului decât al “subiectului” expus; la vedere e omul modern măcinat de incertitudini şi care se autodevoră. Ion Lazu mizează până la urmă chiar pe “impudica” realitate de a se auto-expune. Dând totuşi un sens major întregului. În final, în atelierul marelui sculptor , care-şi contemplă statuia “Învingătorului” ….ca pe-o ironie amară, de altfel…“Ai aflat ce se întâmplă?”
Jurnalul început cândva în “amiaza” anilor 80 şi se încheie în felul acesta în zorii căderii celei mari din decembrie 89 ( amintind încă odată de Thomas Mann din “Muntele vrăjit”: care se termina la fel, în zorii unei noi ere şi-a noului “eon”. Toată tensiunea abia sugerată se răstoarnă pe finalul acesta bine gândit. Astfel, scriitorul vrea să-şi asume promisiunea viitoarelor lui cărţi “autobiografice”. Specia “inventată” de el câştigă în felul acesta teren, dar şi noi orizonturi. Între scriitorii cu activitate bine susţinută în ultimul deceniu Dl Ion Lazu deţine un loc fruntaş dacă nu şi mai mult; o anume exponenţialitate – de care în schimb nu prea face caz. Lumina cărţilor sale, bunătatea, compasiunea, buna civilitate, deja sunt ale unui destin asumat. Rostul lor bine temperat nu poate trece neobservat. A scrie cu pricepere, fără excese conjucturale; a exista în literatură pentru a dărui ( şi implicit a te dărui!).
Lidia Lazu din „Balansoarul umbrei”
Poezia Lidiei Lazu începe cu o poveste pe care ne-o recomandă succint regretatul nostru prieten Mircea Ciobanu, poetul şi editorul, editorul şi marele prozator, memorialistul regal, generosul de care de atîtea ori ni-i ruşine că-l uităm prea des, după nici zece ani de la trecerea sa în fiinţa eternă. Povestea, „mitul” Lidiei Lazu sunt atît de poietice-n sine, încît chiar că îţi vine să le crezi, ca la rîndul tău să le răspîndeşti, ori cum se mai spune, să-i duci mai departe basmul. O fată, o tînără femeie mai mult preocupată de teatru, la început, nu ştim în ce împrejurări a scris un teanc de versuri pe care le-a abandonat „neglijentă”, regăsindu-le după un oarecare timp pe marginea unei ferestre „ciugulite de păsările cerului” (scrie M.C.), cu frumuseţea pierdută pentru totdeauna – ca toate lucrurile sortite să întreţină miracolul existenţei”. Nişte versuri „ciugulite de păsările cerului” ca firimiturile din pîinea-trup de la marea masă a Cinei. Uite pînă unde ne duce gîndul citindu-i versurile Lidiei Lazu din primul volum: Poezii de care uitasem. „un nume dorit / o lumină / veghind / zile repetate/ în linişte / ninsoare bogată / în păduri de brazi // şi seara/ doruri în depărtare / mai vii decît universul // şi fiecare floare / aşezată ca un semn / între mine şi stele”. „Un nume dorit”, ceva aşteptat, „o lumină” care-i sfîşia văzul lăuntric poetei, aşteptînd această determinare metafizică, semnul, „o floare… între mine şi stele”. Cine îşi face un asemenea portret în versuri şi îl uită pe pervazul unei ferestre este ori aiurit de tot, ori mult prea dăruit sieşi, trăindu-şi în sine condiţia de artist. Aşa şi cu Lidia Lazu.
A doua sa carte Continuarea cuvîntului (toate cele trei cărţi apărute pînă acum s-au tipărit la Editura Vinea) vine să-i precizeze profilul poetic după cunoaşterea (totuşi) de sine: „şi dacă tot mă întrebi / eu ce am ales / răspund fără vreo ezitare: / nu faptele mari, nu frazele / răsunătoare / ci mărunţişurile / care se întîmplă ici şi colo / la lumina spealbă a zilei / şi mai cu seamă sub obrocul / nopţii”. Lidia Lazu scrie de fapt un unic poem discontinuu în toate cele trei cărţi ale sale, jalonat (căci nu rupt) de false „titluri” de litere mari romane. E respiraţia duhului poetic din care răsar nu de puţine ori surprinzătoare fraze de elegii într-o cheie metafizică de mare poet, amintindu-l pe Rilke şi pe alţi „intimişti” ai sacrei devoţiuni: „Zăpezi grăbite / ne-au luat prin surprindere / brînduşile mov / şi sufletele of”. Aparentul feminism este exclus de alonja unei mari poezii universale a „căderii” („Noi toţi cădem. Mîna de colo cade / şi altele, şi toate, rînd pe rînd. // Dar este Unul care ţine-n mînă / căderea asta, nesfîrşit de blînd.” Rilke) într-o idee diafană de suflete-brînduşe mov luate prin surprindere de prea grăbitele zăpezi ale existentului. În Balansoarul Umbrei – volum mai acuzat poietic încă decît primele două (deci, de la început supravegheat şi de o artă mai strictă, dacă nu şi definitivă) poeta sugerează acea „sintaxă a fulgerului” de care vorbea, mi se pare, Saint-John Perse. „fulgerul care a străbătut / o parte a unei sălcii / parcă mi-ar fi făcut cu ochiul / înainte de a se topi în pămînt // de-atunci îl aştept / să iasă din nou la suprafaţă // ca să văd urmarea”. Noua frazare a poemului pare a fi mult mai epică şi toată cartea este un unic poem din care lipsesc chiar şi cifrele romane ca „borne kilometrice”, dar primul vers induce ideea poetică ”dezvoltînd-o” sau dezavuînd-o cînd inefabila respiraţie „cade” obosită sau nu mai ştiu din ce stranii pricini. „ca să nu mă pierd / am dat instinctiv / tot ce aveam / în afară de suflet”.
Aici cred că am prins-o pe admiratoarea şi în mod sigur discipola Constanţei Buzea, cea mai mare poetă română în viaţă, căci şi cea mai discretă şi sfîntă. De altfel pe coperta a patra a ultimei cărţi a Lidiei Lazu, într-un chenar de culoare, e scrisă această dedicaţie maestrei sale, „poetei constanţa buzea: astfel era una dintre părţile vieţii / ca o coajă de pîine / înmuiată în zloată şi / ciugulită / de păsările cerului // iar altă parte / era ca o pată de ulei / pe asfaltul încins // nimeni nu le-ar putea uni / într-un singur cuvînt / măcar pentru o clipă”. Riscăm să-i răspundem ultimei terţine a poemului: Ba da, le poate uni / şi le uneşte perfect Poezia într-un teritoriu liturgic al bunei practici creştine. „năprazna lumii tale / prea bunule părinte / m-a făcut să mă uit / mai cu băgare de seamă / pînă şi la piatra din drum // şi să mi se pară o nestemată”. Oho, piatra aruncată la întîmplare de sfinţii lucrători care poate ajunge cu timpul în vîrful unghiului pe catapeteasmă. (Ziua Literară, 24 iunie 2004)
“Izvor sonor” – un spectacol de Lidia Lazu
Unul din puţinele lururi cu un relief deosebit, care atrage atenţia în “Anul UNESCO Lucian Blaga” , este Spectacolul de poezie şi muzică “Izvor sonor” al Dnei Lidia Lazu, cunoscută actriţă şi cântăreaţă, dar şi originală poetă ( autoare până acum a mai multe cărţi de versuri bine primite de critica literară). Personalitatea multiplă a artistei se exprimă armonios, cu noi valenţe, pe partitura unui maestru iubit-poetul Lucian Blaga, recitat bilingv, în română şi franceză, dar cântat şi încântat universal, în graiul unei adevărate păsări măiastre, amintind fireşte, de “Pasărea sfântă/ Întruchipată în aur de sculptorul C. Brâncuşi”, dar cântată şi de Lucian Blaga într-o memorabilă poezie din volumul Laudă somnului ( 1943): “În văzduhul de nimeni stârnit/ hieratic Orionul te binecuvântă,/ lăcrimându-şi deasuprea ta/ geometria înaltă şi sfântă.” Repertoriul Dnei Lazu nu o cuprinde în cele 10 poezii spuse şi în franţuzeşte, după versiunea lui Jean Poncet, unul din traducătorii de succes ai lui Blaga în limba lui Mallarme şi Paul Valery. Cele zece titluri sunt: Eu nu strivesc corola de minuni lumii, Catren, Noapte ecstatică, Suprema ardere, Catren ( Uşor nu e nici cântecul…), Lumina, Toate drumurile duc, Vreau să joc, Lumina de ieri, Melancolie – ele fiind alese, cum am putut să observ, şi în cutuma unei regii asumate, într-o desfăşurare pe scene mici sau chiar improvizate, în care decorul aproape că nu are o importanţă marcată, iar lumina izbucneşte din sufletul cântecului; Lidia Lazu fiind prin ea însăşi un câtec abia izbucnit, care nu poate prea lesne să mai istovească. Pentru dânsa nominativul “izvor” având semantice acoperiri. Ea pune poezia lui Lucian Blaga între coperţile sonore ale unei melopei ce pare inventată ad-hoc, dar propunând motive şi partituri rafinate, culte sau poporane, îndelung şi răbdător “lucrate”; căci se ştie că-n Artă ( în Arta scrisă cu majusculă), pentru un minut de spontaneitate sacrifici ore întregi de travaliu artistic.
Când vezi fiinţa fragilă şi delicată a artistei, te întrebi de unde izvorăşte acea melodie sonoră până la infinit, şi coborâtoare adesea sub bolgii greu de închiupuit; ea ne cuprinde şi ne răsfrângeri unei poetici desprinsă din cântecul “mut” al Lucian Blaga “cel mut ca o lebădă”: “ecstatic” sau în “supremă ardere”, după cum chipul transfigurat al artistei şi cântăreţei urcă sau coboară, din “închipuirile” melodiilor sale sufleteşti proprii – voind parcă să umple golul unei metafizici incitabile dar necitabile. Spectacolul Dnei Lazu are un desfăşurător secret, recitarea se întrerupe brusc, şi dintr-un vers sau dintr-un cuvânt anume izbucneşte cântecul sonor…ca dintr-o inspiraţie ad-hoc…izvorul neistovit al unei inimi ardente, a unei inimi de aur ca pasărea lui Brâncuşi: “Din văzduhul boltitelor tale amiezi/ ghiceşti în adâncuri toate misterele. Înalţă-te fără sfârşit,/ Dar să nu ne descoperi niciodată ce vezi.”
Leave a Reply
